10:38

Publicités

lanțuri

12:46

se târăsc lanțuri după mine
ca și cum aș fi o roată de cauciuc
în plină iarnă
o roată
roasă de zgomotul ușilor trântite:

uși de metal, grele ca uitarea
uși de lemn, putrede ca o vișină strivită
uși de sticlă, limpezi ca un trup de fecioară
uși de carne, fragede ca pruna între dinți

clanțele îmi apasă pe tâmplele mele de cocă
și lasă urme adânci de liniște
liniștea de după trântitul ușii

lanțurile m-au ajuns

de crăciun oamenii îşi atârnă la ferestre păcate sub formă de

luminiţe colorate şi împodobesc brazi cu globuri lucioase

în care şi-au închis sufletele iarnă de iarnă

anul ăsta se dau cadou aşteptări de pluş, sticle de sifon şi

cauciucuri pentru viteză nelimitată pe colinde

reclamele au început să ţipe a ispită pe străzi, iar tarabele zac

sub ciorapi care îşi aşteaptă maşina de spălat şi

balsamul care să-i facă mai pufoşi

ruginesc zăvoarele pivniţelor cu zâmbete

şi peste tot miroase a clopote arse

parcă au luat foc înlăuntrul lor toate minciunile despre moş crăciun

 

oraşul ăsta mi s-a cuibărit în sân şi în păr

ca un şarpe care îşi închide ochii doar ca să nu mă vadă fericită

în timp ce mă otrăveşte

la început a fost doar un flirt nevinovat
cu un mac beţiv de pe marginea unui drum de ţară spumos de calm
cum mai râvneam unul la altul, gata să ne sfâşiem trupurile
printre ciulini periculos de ademenitori
apoi, un nor a vrut să mă agaţe făcându-mi cinste cu nişte bere neagră
şi s-a pornit o răpăială cum nu se mai văzuse
în gurile macilor intra alcoolul ca într-o gaură de şarpe
mi-am simţit carnea îmbibată în respiraţii fierbinţi
de opiu ameţit
mai târziu, mâinilor mele pătate de nuci verzi
li s-au aprins călcâiele după o piatră care nu era zdravănă la minte
şi nu m-am mai putut ţine în frâu
m-am dilatat împreună cu şinele de cale ferată
într-o împreunare sălbatică
de buruieni şi căldură mirosind a combustibil
trenurile circulau nestingherite
peste pielea mea din care încolţeau încetul cu încetul
fire de iarbă ca nişte arcuri ruginite de saltea
m-am iubit cu puful de sub aripile păsărilor
mi-au fost amanţi sute de duzi şi chiar câţiva tei
m-am lăsat posedată de fânul vânjos din hambare
am făcut dragoste cu ţărâna din roţile de fier dulci şi scârţâitoare
ale căruţelor care bătătoreau plăcere de plăcere poteci
de cocă nedospită
am făcut dragoste cu o vâslă plăpândă
şi te-am născut

Arianrhod

12:27

azi suntem biberoane din care sug
copacii – copii
ne rostogolim pe câmpuri de maci şi ameţim
pe dinăuntru
aleargă, aleargă copacii după noi :
femeile îşi saltă poalele înfrunzite dezvăluind
pântece umflate cu embrioni îmbobociţi ;
bărbaţii cu stropitorile fug şi fug să le ude
picioarele
pământul ne doarme sub tălpi plin de gângureli
şi gemete copăceşti
ne golim de lapte după şapte câmpuri
şi ne umplem de noi până la revărsare
aşa s-au născut apa şi soarele

tu ştii,
tu ştii că noi am hrănit toţi copacii lumii

J’ai parcouru le monde, sans trêve ni répit, sac en bandoulière, et le soleil dedans.

Je croyais que Dieu gardait secret une autre monde où les gens regardent toujours vers le ciel et sourient sous les pluies. J’avais aussi des coquelicots dans mon sac, mais le douanier m’a défendu le passage avec ils. Personne ne croyait que les coquelicots étaient mes enfants. Heureusement, mon pot où le soleil roupillait fut pris pur de la compote de lucioles.

J’ai parcouru le monde, sans trêve ni répit, sac en bandoulière, et le soleil dedans. Les gens n’ont pas remarqué le ciel dépourvu de sa splendeur. Seulement un raisin sanglotait sous un auvent en octant car ses grains devenaient au fur et à mesure secs : « Je veux un peu de soleil, un tout petit peu ». A cause de mes remords, j’ai perdu un des mes doigts… comme un cheveu. Les pieds  se sont arrêtés devant L’Entrée des Abricotiers Glacés. Une coccinelle faisait de la luge. Elle ne pouvait plus pleurer parce que ses larmes étaient glacés. « Est-ce que tu sens le froid ? », elle m’a demandé. Puis j’ai perdu un deuxième doigt.

J’ai parcouru le monde, sans trêve ni répit, sac en bandoulière, et le soleil dedans. Un seul doigt m’était resté, mais je voulais encore trouver mon monde. Les coquelicots, le raisin pleurnicheur, la coccinelle avec sa luge, la respiration sourde des flots, le bronze des blés, mes autres neuf doigts… Tout me manquait.

J’ai parcouru le monde, sans trêve ni répit, sac en bandoulière, et le soleil dedans jusqu’à ce qu’on me permette d’approcher Dieu. Mon soleil se débattait dans son pot et hurlait des échos sauvages. Il  voulait s’avouer. Je lui ai dit que c’est trop tard.

Nous étions déjà en feu.

10:39

şi-au trăit fericiţi până la adânci
operaţii estetice.

7:50